Nerva Traian, Posada si suzeranitatea la români

  Chiar dacă pare că „povestea” începe cu sfârşitul, nu e aşa, iar asta se va vedea. Să ne gândim la domnia lui Alexandru Basarab, cel care l-a nimicit în două lupte, pe Carol Robert de Anjou, prima – în apropiere de Cetatea Poienari, cunoscută cândva drept „Cetatea lui Negru-Voda”, iar a doua, care n-a fost o luptă decât de supravieţuire, pentru deja învinsa armată maghiară, ca în rest a fost un masacru, însuşi Carol Robert scăpând travestit. Basarab îi trimisese, înainte de confruntarea de la Poienari, o scrisoare prin care îl invita pe napolitan să părăsească Severinul, proaspăt ocupat şi să-i plătească lui, un tribut însemnat, legându-se să-l lase în pace pe regele Ungariei, dacă respectă condiţiile. Fireste ca lui Carol Robert, propunerea lui Basarab i s-a parut de un tupeu fantastic, asa că a avansat, pentru a-l pedepsi pe obraznic. Nu departe de Cetatea Poienari a avut loc bătălia, pe care arogantul napolitan a pierdut-o fără drept de apel.

  După lupta din Argeş, Carol Robert a semnat tratatul şi s-a angajat a plăti ceea ce îi cerea învingătorul, acceptand ca armata sa să fie dezarmată. Ca un gest de bunavointă, Basarab i-a oferit invinsului călăuzele care să-l ducă prin munti, spre Buda, pentru a nu mai ocoli Banatul. Dar calauzele au condus armata ungară printr-o vale ingusta si strajuită de munti abrupti, numită mai apoi Posada, unde valahii ii asteptau. Ceea ce s-a intamplat, in general se cunoaste: dupa cum relata ingrozit un calugar ce făcea parte din anturajul lui Carol Robert, acolo a fost un măcel de neimaginat, ungurii neavand pe unde să scape. Masacrul de la Posada i-a tăiat complet cheful regelui maghiar, de a mai visa măcar la posesiunile Basarabilor. 

  După moartea acestuia, pe tronul de la Buda a venit fiul lui, Ladislau/Ludovic. Alexandru Basarab a intrat în Transilvania, fără ca noul rege să schiţeze vreun gest; ştia ce păţise tatăl... Cred că ne putem imagina surpriza lui Ladislau, când emisarii i-au adus vestea că „fiorosul” Basarab îl convoacă pentru... a-i fi vasal! Cum nu avea curajul de a refuza propunerea, regele Ungariei s-a prezentat la convocare, a semnat tratatul cu Basarab şi, apoi, el s-a ales cu simbolul vasalităţii pe monede, iar Basarab – cu banii pe care „suzeranii” îi dădeau pentru a beneficia de cele dorite. Toată operaţiunea a fost una economică, pentru Alexandru Basarab şi una de orgoliu (altfel costisitor) pentru Ladislau.

  Plecând de la aceasta lemă, să ne întoarcem în timp, în perioada romană, la cea de-a doua lemă... Cronicarul lui Traian îl elogia pe acesta (cum altfel?) spunând că el i-a învins pe daci, dar nici el şi nici alte surse nu au furnizat un loc anume unde s-au dat luptele în al doilea război daco-roman (pentru primul, lucrurile sunt chiar mai încurcate). Nici despre Decebal nu spune ceva şi nici un alt nume nu-i da. Practic, acel război din care Traian a ieşit învingător, putea foarte bine... să nu fi existat!  Acelaşi cronicar recunoaşte, dar şi Dio Cassius şi alţii, că împăraţii romani se lăudau că au câştigat un război pe care ei îl pierdeau, de fapt sau era vorba despre altceva... Ca urmare, ocuparea unui teritoriu la nord de Dunăre, putea să fie urmarea unei tranzacţii, prin care „dacii” îi lăsau să administreze un teritoriu anume, contra cost, fără ca posesorii să îşi piardă şi proprietatea acelui teritoriu.

  Este ceea ce, mai târziu, mult după retragerea aureliana, au fost în Muntenia şi parte din Transilvania... cnezii. Ei administrau o moşie sau mai multe, dar fără ca proprietarul să le cedeze altceva decât parte din uzufructul acelei/acelor moşii. Cnezii care deveneau nobili, nu mai administrau moşiile altora, ci pe cele pe care regele/voievodul le oferea lor cu această ocazie, iar în acest caz, ei deţineau tot, atât administrarea, cât şi proprietatea moşiei/moşiilor. Că nici cnezatele nu s-au născut din neant, ignorând tradiţia, una chiar extrem de puternică.