Vechimea limbii romane

  Curand  implinim 100 de ani de la Marea Unire, prilej de sarbatoriri populiste tot anul. Toate mediile de (dez)informare abunda de ceea ce se poate sintetiza prin celebra sintagma proletcultista „mandria de a fi roman”. Haideti sa ne mandrim putin cu limba romana, cel mai vechi testimoniu de latinitate, cum spun unii, dupa care sa aruncam o privire asupra partilor comune din dialectele asa-zis aromane. Ceea ce stim despre limba romana este ca nu stim mare lucru... Popor care n-a cunoscut scrierea pana la impunerea grafiei chirilice, romanii au suferit diverse influente, in functie de regiune. Patriarhul de la Constantinopol a interzis romanilor cartile cu grafie latina, sub pedeapsa afuriseniei, pentru ca ele erau catolice. In Muntenia si Moldova, supuse domnitorilor fanarioti, limba romana nu exista decat popular, pentru ca scoli nu existau decat pentru cei de vita nobila.

  Pana in 1780, anul in care Gh. Sincai a tiparit cartea lui Samuil Micu-Klein, „Elementa linguae Daco-romanicae sive Valachicae”, romanii nu au avut parte de vreo manifestare latina in limba scrisa. Cei doi ardeleni erau catolici, tocmai de-aia a fost posibila aparitia cartii, dar ei au dus lupta surda impotriva ocupantului austro-ungar pana la a imagina diverse care sa le justifice teoria, ceea ce s-a regasit si in limba romana descrisa in carte. In aceeasi perioada, Ienachita Vacarescu in Muntenia, cu „Observatiile” sale si, dupa el, Iordache Golescu au primele incercari de latinizare a limbii si gramaticii noastre. Din nefericire, Vacarescu, altfel un om deosebit de cultivat, era un adorator al limbii italiene, astfel incat gramatica sa, preluata apoi si de Golescu, are constructii si forme gramaticale copiate din italiana si, pe alocuri, din spaniola (timpurile la Vacarescu sunt 6: „Presente, Preterit perfetu (passatoperfet) , Preterit iperfetu (Preteritiperfet sau Passatoperfet), Preteritu ideterminatu, Trapassatu iperfetu (Trapassat perfet sau Pluscuamperfet si Foturu sau Viitoru”). De aici si asemanarea pronuntata a limbii romane actuale cu italiana.

Cu toate astea, fondul lexical al limbii romane este distinct de italiana, chiar daca primii gramatici au apropiat nepermis cele doua limbi. Astfel, un element care deosebeste romana de toate limbile latine, este articolul hotarat „postpus” substantivului, o caracteristica romaneasca in peisajul lingvistic european, preluata si de... bulgari, care nu sunt decat romano-bulgari slavizati si care, cu toata grafia chirilica si influenta majora rusa, au pastrat articolul hotarat, in pofida altor popoare slavizate. Acest articol este romanesc 100%, iar lingvistii europeni au cazut de acord asupra acestei realitati, inca din sec. XVIII. Insa aceste gramatici raman cu caracter istoric, marcand inceputurile limbii romane moderne, cea cu grafie latina, fara ca ele sa ajunga a fi popularizate. Abia dupa 1848 are loc inceputul fundamentarii unei gramatici a limbii romane, iar studiile cele mai elaborate in acest domeniu, le datoram lui B.P. Hasdeu, Lazar Saineanu si Moses Gaster, la finele sec. XIX si inceputul sec. XX. Dintre ei, Hasdeu, membru al Academiei Romane si Saineanu, academician francez, se detaseaza net, ei ducand studiile pana la o eruditie inca neegalata.

   Cel mai probabil, dialectele aromane sunt ele-insele o marturie a autenticitatii limbii romane, asa cum a fost ea la origini. Din pacate, aceste dialecte au fost puternic influentate de limbile clar structurate aflate in jurul lor. Este cazul dialectelor macedo-roman, cuto-vlah, farserot etc. care au suportat o covarsitoare influenta greaca, mergand pana la declararea ca greci, a vorbitorilor unei limbi stravechi. O marturie a bazinului lingvistic comun, sta un adjectiv, comun tuturor dialectelor si care exista si la nordul Dunarii: „musat” – frumos. Bunicul lui Stefan cel Mare se numea Roman si era un Basarab, dar pentru ca era un barbat frumos, populatia l-a numit Musat, cel care  pus bazele glorioasei dinastii a Musatinilor.