Românul de la Hammamet (Tunisia)

   În „România Literară” a apărut la un moment dat un articol al lui Mihai Sorin Rădulescu despre George Sebastian. Cei care au trecut prin Hammamet (Tunisia) au auzit măcar despre Dar Sebastian (Casa Sebastian), unii poate au şi vizitat-o. Articolul respectiv începe bine şi documentat, cu referiri precise la originile nobiliare ale lui Sebastian, dar se sfârşeşte lamentabil, cu poveşti vânătoreşti spuse de unul şi altul turiştilor dispuşi să înghită „gogoşi”. Cu toate detaliile, multe dintre ele fără legătură cu realitatea, anumite aspecte au fost, intenţionat sau nu, omise. Să spunem şi altceva decât a dorit să spună autorul articolului.

   De exemplu, să pomenim despre iubirea dintre el şi artistul american Porter Woodruff... Da, a fost intens vizitat de către André Gide, dar nu pentru că era Sebastian cu moţ în frunte (sau spate), ci pentru că Gide era un mare iubitor de... băieţei mici. La fel de adevărat este şi că alte personalităţi literare cu obiceiuri „curioase” frecventau Vila Sebastian. Practic, aceasta singură vilă din localitate, la acea vreme, era „cuibuşorul de nebunii” al tuturor literaţilor cu apucături minoritare.

   Fireşte, casa a fost o vreme (trei luni) cartierul general al lui Rommel, dar de aici şi până la regi şi regine care ar fi trecut/înnoptat acolo, drumul e lung. În realitate, Sebastian (numele poate fi real, dar nu e de ignorat nici sursa care indică un alt nume ca adevărat: Alexandru Ioan Ghika, a cărui familie se pare că a locuit într-un mic palat de pe actuala stradă Ermil Pangratti) n-a construit nimic la Hammamet. Vila a fost construită din banii soţiei, Flora Elizabeth Witmer devenită apoi Sebastian şi este tot ce i-a rămas năstruşnicului Georges/Alexandru Ioan după divorţ. Cu 20 de ani mai mare decât soţul, Flora a înţeles repede că pentru soţ, dacă iubirea e mare, sexul iubiţilor nu e musai să fie diferit. Ca urmare, a divorţat şi s-a întors în America natală, iar vremelnicul său partener de viaţă a mai petrecut în banchete la Hammamet, până când dorul de Woodruff l-a „răpus” şi a părăsit şi el definitiv vila, localitatea, ţara şi continentul.

   Ce a urmat în viaţa lui e încă nebulos şi nu face obiectul articolelor. Revenind la textul din „România Literară”, Sebastian nu a vândut nimic statului proaspăt independent pentru un motiv simplu: toate bunurile străinilor au fost trecute în proprietatea statului după declararea independenţei ţării, în 1956, prin naţionalizare. Menţiunea că ar fi fost nu ştiu ce consilier al unui ministru al turismului este, în cel mai bun caz, o născocire menită a arăta ca vila n-ar fi fost rechiziţionată, ci ar fi fost vândută, (cred că şi minciunile trebuie spuse inteligent, dar tunisienii mint într-un mod jenant...). De altfel, această poveste rămâne doar fantezie, atât timp cât ea nu este susţinută documentar, iar documente nu a produs nimeni în favoarea susţinerilor de vânzare a vilei sau de consiliere a unui ministru.

   N-o să mai intru în detaliile referitoare la asocierile stranii făcute de autor între arhitectura vilei (altfel superbă) şi cea a moscheii din Kairouan; nu e nici o apropiere arhitecturală, iar capitelurile similare celor două construcţii sunt de fapt aşa-numitele capiteluri arabe, întâlnite la aproape orice edificiu din lumea arabă şi nord-africană. Arhitectura vilei respectă liniile generale ale casei romane, devenită apoi casă arabă, cu o curte interioară înconjurată de coloane ce susţin componentele arhitecturale ce alcătuiesc vila.

   Sebastian apare pe alocuri ca un gen de arhitect, deşi nu a proiectat nimic (vila a fost proiectată de un arhitect sicilian), pentru ca mai apoi să devină brusc un specialist în turism (poate doar în turism sexual). Pentru o persoană fără o pregătire bine definită, ar fi fost de mirare să profeseze atâtea meserii.