Cel mai vechi „cantio de amore” românesc

   Primul cântec de dragoste scris al românilor ne-a parvenit pe o cale întortocheată. Tradus în ungureşte şi retradus în româna, cântecul are nişte versuri stângace, poate şi din cauza traducerilor succesive, dar care stau la baza mai multor cântece ungureşti din sec. XVI-XVII. Cum pe atunci ungurii, dar şi românii protestanţi şi catolici, făceau carte, cântecul a ajuns la noi şi cu portativ, nu doar versurile. În integrlitatea sa, el apare în Petrovay Codex,  găsit la Cluj, în arhiva Bisericii calvine şi poarta data de 18 octombrie 1672. Fireşte, el este mai vechi, se pare că de pe la 1660 şi, judecând după prosodie, pare a fi scris în dialectul românilor din judeţul Hunedoara, retradus în româna, undeva în Maramureş sau de către cineva care era originar de acolo, după unele cuvinte (pisoc) specifice zonei. Având in vedere „strînşe  re”, folosit şi de diaconul Coresi, ne putem gândi că traducerea a fost facută de un maramureşan aflat la Braşov, un important centru cultural al vremii. Retraducerea iniţială s-a făcut folosind ortografia maghiară, dar dr. Gheorghe Alexici, cel care a şi descoperit-o la începutul sec. XX, a adaptat scrierea după ortografia noastră de atunci, ceea ce m-a determinat să o readaptez pe alocuri. Acest cântec este o autentică mărturie a spiritului românesc şi a influenţei pe care el l-a avut asupra ocupantului maghiar din Transilvania şi ar fi de dorit ca folcloriştii noştri să ni-l redea în forma cea mai apropiată de original, lăsând deoparte fanteziile de tip Dragobete. Iată şi versurile celui mai vechi cântec românesc de dragoste:

1. În pară de foc arde inima mea prin tine,

2. Deacă-mi aduc aminte de cuvintele tale,

3. Cu mine depreună făcute multe ori,

4. De multe ori pre obrazul meu lepite sărutări.

5. De-aş ajunge oare-cand acele zile,

6. Să poci fi cu faţa ta cea mândră depreună,

7. Portul meu cel negru s-ar albi prin tine,

8. Dela mine trecută viaţa s-ar întoarce.

9. Socaşul (obicei) grualor (cocorilor) toamna ele mergu,

10. Iară primăvara  în cea vreme bună

11. Cu soţia sa pre câmpuri iacă se bucură ;

12. Nici atunci n-oi avea viaţă fără tine.

13. Multe nopţi trecu fără somn dela mine,

14. Dacă se întâmplă somnu şi atunci mie

15. Pre tine te văd şi te pipăiesc îmi pare mie;

16. Ce dacă mă scol nu-i nimeni lângă mine.

17. Focul nepotolit dacă s-ar potoli

18. Din inima bănatul (amărăciunea) s-ar rashira;

19. Mare, mare dacă se milcomeşte,

20. Şi obrazul meu cel veştejit se bucură.

21. Strînşte re (năpastă), ce te bucuri răutăţii mele,

22. Ce nu-ţi milă de ochii mei cei slabi?

23. Oare aşa va trece vreme cea bună ?

24. Doamne, când va fi capăt gândurilor mele !

25. Că dela şoim ales soţ aşa simt acmu,

26. În aist foc şi în chin numai ce-s mâhnit ;

27. De viaţă bună bucurie nu aud,

28. Până nu voi fi cu tine, nu voi fi bucuros.

29. Ruja roşie custă şi mie-mi iartă,

3o. Că de este în astă scriptură greşala,

31. Că în ieste rânduri de tine ieste scrisoare.

32. Dragosta ta m-au adus pre aceasta mine,

33. Dragosta ta eu nu o pot tăgădui.

34. Faţa ta cea mândră numai ce eu o suspinu;

35. Două obrazele tale când le gandescu,

36. Crede, nu departe umblă moarte dela mine.

37. Nu gândesc judecătorilor cu răutatea lor,

38. Cari mă pre mine mă judecă cu hir (faimă) rău;

39. Numai să cust (să trăiesc) cu dragă mea cea îndrăgită,

40. Până la moarte mă voi alegădui (mulţumi, îndestula) cu tine,

41. De ţi-aş eu putea pieptul tău disbumba,

42. Frumoase, două  ţâţele să le pipăiesc

43. Frumoase două mânuţă să le poci strânge,

44. Frumos şi drag obrazul să-l poci săruta.

45. Câte stele sunt, dragă, noapte pre ceri,

46. Atâta bine să-ţi deie Dumnezău ţie.

47. Cât pisocu-i („nisip” în ruteană) pre ţărmurele marei

48. Atâta bine descalece, dela inimă voiu ţie!

(cf. „Revista pentru istorie, archeologie si filologie”, vol. 13, partea I-II, 1913)