Adevărata origine a ţiganilor - preambul

   Ideile, libere prin definiţie, asociindu-se, au dat o rezultantă, poate bizară, dar reală. Plecând de la dansul din buric de la un vernisaj „original” de pictură, mi-am amintit de tot ceea ce înseamnă acest dans, în toată lumea arabo-musulmană. Nimeni nu ştie ce înseamnă, dar ocupaţia turcească l-a impus în toată regiunea în care Stambulul şi-a extins influenţa/dominaţia. Nu am stat să studiez originea acestui dans, dar turcii l-au impus definitiv, atât levantinilor, cât şi berberilor.

   Sigur, puriştii vor spune că nu turcii l-au implementat şi poate au dreptate. Totuşi, de unde vine acest dans şi care e numitorul sau comun cu ţiganii? În 1107 se încheia a doua invazie „arabă” din Africa de Nord, extinsă până în Spania. Această cucerire nu a fost, aşa cum poate s-ar gândi cineva, predominată numeric de arabi, care au fost doar conducători. Imensa majoritate a fost reprezentată de două confederaţii de triburi, Beni Hilal şi Beni Soliman.

   În esenţă, triburile în cauză erau de tâlhari şi jefuitori, indivizi care îl exasperaseră pe califul de la Cairo şi pe egipteni. Ca să scape de ei şi de tâlhăriile lor, califul i-a strâns pe şefii de trib (numiţi ulterior „bulibaşi”, deşi termenul vine din turcă) şi le-a permis să jefuiască atât cât vor, dar dincolo de graniţele Egiptului. Cum era vorba despre jaf cu autorizaţie şi de câştiguri mari, „egiptienii”, cum au fost numiţi iniţial în edictele regilor Spaniei, au invadat întreaga Africă de Nord, purtând cu ei şi dansul din buric (probabil), dar şi muntele de metehne „egipţiene”.

   Au ocupat repede nordul Africii şi, purtaţi de interesele religioase ale stăpânilor de la Bagdad, au ajuns în Spania, imediat după sau odată cu maurii şi, apoi, arabii. Puţin după anul 1200, regele Castiliei dădea un edict împotriva „egiptenilor” şi „gitanilor”, în încercarea de a le limita infracţiunile. Nu voi relua chestiuni pe care le-am mai scris, ci voi pomeni doar despre dansul din buric, cel care a contaminat civilizaţii deloc lipsite de importanţă, cum sunt cele levantine, libiană şi berberă. Trecând uşor peste ţigăneala de a oferi la un vernisaj de pictură - dans din buric, voi spune că acesta a stat la baza unui dans ţigănesc ce a devenit naţional, în Spania şi recunoscut ca valoare universală de către UNESCO - flamenco. Federico Garcia Lorca spunea: "Țigani sau egipteni este numele dat în Spania atât în trecut cât și în prezent celor care în limba engleză ii numim gypsies, deși sunt, de asemenea, cunoscuți ca "noi castilieni", "germanos" și "flamencos"; numele "flamenco", cu care se cunosc în prezent în diferite părți ale Spaniei...".

   Muzica arabo-andaluză, acel "cante jondo", care stă la baza acestui impresionant dans (şi nu numai dans) merită a fi în Patrimoniul UNESCO, pentru că, spre deosebire de jocurile noastre populist-contrafacute, flamenco merită toată aprecierea destinata originalului. Dar, totuşi, nu trebuie să uităm că dansul din buric, ăla care deseori este greţos, este originea acestui minunat stil de muzică şi dans. Nefericirea e ca "buricul dansant" a infestat toate civilizaţiile importante devenite arabo-musulmane, civilizaţii care înseamnă ceva la nivel universal. După această introducere, să vorbim despre originea ţiganilor... 

   Cred că e momentul să amintesc şi exonimul impus la noi şi care tinde să le schimbe ţiganilor identitatea naţională, acela de „romi”. Înainte de orice, UE a stabilit că romi sunt „populaţiile migratoare” din Europa, deci nu neapărat ţiganii. Apoi, celelalte popoare europene le spun (şi îşi spun şi ei) în continuare gitanos, gypsies etc. Doar la noi a fost posibil ca ţigani cu activitate de partid, să spună că numele de „ţigani” e ofensator. Pentru Paco de Lucia, Carlos Montoya, Goran Bregovici etc., nu e deloc aşa. Originea lor nu i-a împiedicat să devină mari muzicieni, care să puncteze istoria cu talentul lor.

   Nu în ultimul rând, „rom” este numele dat de arabi, creştinilor din Africa de Nord, foşti supuşi ai Imperiului Roman de rit bizantin. Chiar şi azi, „rom/ rum” înseamnă în arabă „creştin”, ceea ce nu li se potriveşte ţiganilor, mulţi dintre ei creştinându-se foarte târziu, chiar şi în sec. XIX şi începutul sec. XX. (Va urma)