Breaking News

Pamfil Şeicaru despre trădarea regală de la 23 august 1944 (I)



   În 14 oct. 1948, din Palma de Mallorca, Pamfil Şeicaru îi scria generalului Rădescu, lider respectat, alături de Prinţul Nicolae, fratele lui Carol al II-lea, al rezistenţei romaneşti din diaspora:

„Stimate Domnule General Rădescu,


   Eram hotărât să nu intervin sub nici o formă în această sinistră comedie care se numeşte “Rezistenţa românească” peste hotare, şi dacă ies din rezerva pe care mi-am impus-o, o fac pentru a răspunde sentimentului unanim al ţării, sentiment al cărui ecou a ajuns până şi în această îndepărtată insulă, unde mă aflu de aproape trei ani. Am primit scrisori din ţară şi de la proaspăt fugiţii din ţară, scrisori zguduitoare prin conţinutul lor, prin disperarea care le străbate, prin acel accent de revoltă legitimă împotriva comediei rezistenţei. Suntem la jumătatea lunii octombrie, la noi acasă oamenii se pregătesc de iarnă. Este a cincea iarnă de ocupaţie bolşevică. Citesc în „Gazette de Lausanne” că Home Fleet accelerează preparativele de război, Amiralitatea britanică a dat ordin flotei britanice să monteze pe bordul vaselor noile arme, iar în tot cuprinsul Angliei sunt puse în stare de funcţionare sirenele. Nici în ultimele zile ale lunii august 1939 nu exista această febră premergătoare războiului.

   Şi în Statele Unite, Cita Davilla a dezlănţuit o campanie contra lui Grigore Niculescu-Buzeşti et comp., o polemică ce continuă cu violenţă între ziarele „America” şi „Lumina”. Iar din ţară mi se scrie că ofiţerii sunt strânşi în câmpuri de concentrare pe malul Prutului, în judeţele Iaşi-Fălciu, iar de acolo, triaţi, sunt trimiţi la Chişinău, unde sunt indicii sumbre că se prepară un Katyn românesc. Pălmuitor contrast între dezgustătorul spectacol al ambiţiilor rezistenţionaliste şi groaznica suferinţă a poporului român, suferinţă care, din nefericire, nu a impus nici unui aşa-zis exponent al partidelor o ţinută decentă.

   Aceasta insensibilitate morală pălmuieşte pentru vecii vecilor o categorie de politicieni improvizaţi, ai întâmplării, care folosesc momentul de confuzie ce există atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional. Cuvintele din scrisorile primite se înfig în conştiinţă, te urmăresc obsedante, ca strigătul de ajutor al unei fiinţe care se îneacă.

   Mă adresez Dv., care în toată această abjectă, trivială forfoteală de ambiţii, de interese tainice, de arivism vulgar, reprezentaţi o conştiinţă onestă, un biet suflet românesc zbuciumat de o reală grijă pentru nefericita Patrie. Eu nu reprezint un partid, mi-ar fi silă să invoc în asemenea împrejurări o asemenea ofensatoare calitate, eu reprezint un animator al opiniei publice româneşti, dominat de imperativul naţional al clipei de faţă.

   Circulă în Paris, Londra şi Washington o serie de indivizi care îşi permit să vorbească în numele poporului român. Cine le-a dat acest mandat? Şi sunt oare aceşti domni calificaţi să mai reprezinte altceva decât calitatea de acuzaţi de înaltă trădare?

   Cântăresc îndelung cuvintele şi nici un rând din această scrisoare nu este zvârlit sub precipitarea unor resentimente.

   Fiindcă v-aţi situat pe plan democratic, nu puteţi contesta nici unui cetăţean român să-şi utilizeze unul din drepturile fundamentale ale democraţiei, dreptul de a-şi exprima liber opinia.

   Am susţinut războiul contra Rusiei Sovietice, pentru că poporul român nu putea să ratifice prin resemnare felonia Moscovei din 1940. Nu mă surprinde că există o colecţie întreagă de ticăloşi care ignoră voit actul mârşav al Rusiei Sovietice din iunie 1940 şi evită cu o grijă suspectă să pomenească de Basarabia şi Bucovina. Aşa de mare a fost grija acestor strategi ai denigrărilor naţionale, acestor perfizi acuzatori ai ţării şi zeloşi susţinători ai tezei ruseşti, că nici în aşa-zisul memoriu al rezistenţei, prezentat în octombrie 1946 Conferinţei de Pace de la Paris, nu s-a pomenit de Basarabia şi Bucovina, nici de atacul Rusiei Sovietice din 1940. Recitiţi „La Roumanie devant la Conférence de la Paix”, memoriu al cărui autor între alţii este şi [Alexandru] Cretzianu, cumnatul lui Niculescu-Buzeşti. Vă întreb pe Dv. dacă conştiinţa de român vă îngăduie să vă solidarizaţi cu asemenea indivizi? Eu ştiu că naţiunile care nu mai reacţionează şi rămân inerte când li se desprind bucăţi din trup sunt sortite pieirii, aşa cum sunt oamenii bolnavi de lepră. Naţia noastră nu suferă de asemenea infirmitate şi a probat-o în formidabilul ei efort militar.

   Am crezut în războiul dus împotriva Rusiei Sovietice, am crezut şi cred în dreptatea cauzei româneşti. Cartea mea „Pax americana sau pax sovietica”, despre care bănuiesc că veţi fi aflat, poartă ca dedicaţie aceste rânduri: „Ofiţerilor şi soldaţilor români, căzuţi pe câmpiile Rusiei Sovietice, în apărarea drepturilor sfinte ale Patriei lor”.

   În mai 1946, când am terminat cartea, persista în politica internaţională nefasta iluzie că totuşi o pace de compromis ar fi fost posibilă. Ce ar fi însemnat o asemenea pace pentru România este uşor de verificat azi, citind cartea lui Walter Lippman, „Buts de guerre des États Unis”, apărută în 1944, imediat după Yalta. Fără îndoială că o asemenea pace este imposibilă, atunci când conflictul este mai profund şi de proporţiile unei crize istorice. Astăzi se vorbeşte de război ca unică soluţie de a ieşi din acest impas în care se găseşte omenirea.

   Război contra cui? Contra Rusiei Sovietice. Deci evenimentele vin să ratifice războiul nostru. Mormintele celor ce au căzut în această epopee menită să însemne o eroică introducere la o nouă fază a istoriei noastre, mormintele profanate de toţi cei care au cutezat să numească exact ca şi ruşii războiul nostru un război criminal încep să-şi capete adevăratul lor sens.

   În 1877, Partidul Conservator, precum ştiţi, s-a declarat împotriva participării României la război, propunând retragerea armatei în munţi. Când armata română a trecut Dunărea, Mihai Eminescu, redactor la „Timpul”, oficiosul Partidului Conservator, a scris un articol inspirat, preamărind liric faptul învierii armatei române, făcând să tresalte în morminte Basarabii şi Muşatinii. Era o atitudine neconformă cu poziţia luată de partid. Alexandru Lahovary, unul din conducătorii Partidului Conservator, a venit furios la redacţia „Timpului” şi a cerut socoteală lui Eminescu, pentru îndrăzneala de a fi elogiat trecerea Dunării. Răspunsul lui Eminescu a fost pe un ton de o violenţă excepţională: „Putoare grecească, tu nu poţi să simţi ceea ce simt eu ca român, când începem să trăim în istorie”. Întâmplarea a fost povestită de Slavici şi strigătul lui Eminescu este valabil şi astăzi, când atâţia indivizi, cu pretenţia de a fi exponenţii poporului român, se leapădă de patetica epopee a naţiei, ca şi când ar fi ruşine să lupţi, şi o glorie să fii laş. Sunt aceiaşi oameni care preamăresc în fiecare an actul capitulării de la 23 august [1944], ca o serbare glorioasă a naţiei, pe când [în] Finlanda ziua armistiţiului este o zi de doliu. (Va urma)

*Pentru că scrisoarea lui Pamfil Şeicaru e foarte lungă, am ales să o public in 2 episoade, care impreună fac o radiografie completă a trădării regale de la 23 august 1944.

Niciun comentariu