Fraternitatea românilor cu sârbii si bulgarii

   De când mă ştiu, aud ca românii nu au dus lupte de cucerire. Aşa este, doar că adevărul e incomplet şi, uneori, are şi excepţii... Studiem de copii, despre „spaţiul carpato-danubiano-pontic”, dar nu auzim nimic despre un alt spaţiu românesc, pe care azi se află alte state. După destrămarea naturală a Imperiului Româno-Bulgar, prin moartea conducătorilor săi Asani, la sudul Dunării au rămas două regate, sub suzeranitatea Basarabilor. Teritoriile ce le aparţineau de drept valahilor, au constituit un solid motiv de colaborare apropiată a Imperiului Bulgar şi a Regatului Sârb, cu puternicii Basarabi.

   Sârbii erau un popor germanic, mai precis ceh, slavizaţi şi ei, ca şi ruşii şi ucrainenii (la rândul lor popoare de origine finlandeză). Sub presiunile din centrul Europei, cehii au căutat să se aşeze cât mai convenabil. În fosta Moesia Inferior, clima şi relieful le permiteau o viaţă liniştită, aşa că au acceptat suzeranitatea domnitorilor munteni ai vremii. Cum pământul ales de ei era deja locuit de români şi ceva ruteni, ei s-au amestecat şi au format astfel, poporul sârb, un popor care nu putea, cum nici bulgarii nu puteau, să intre în conflict cu aceia care le-au permis sedentarizarea.

   De-a lungul timpului, relaţiile celor două regate, cu conducătorii Basarabi ai Munteniei au fost extrem de strânse, încă de la început. Căsătoriile între clasele conducătoare din cele trei principate au mers până la începutul sec. XX. De exemplu, Alexandru Basarab, bunicul lui Mircea cel Mare, cel mai longeviv dintre Basarabi, din prima căsătorie cu fata lui Ioan Basarab de Dolj, descendent al lui Litovoi, a avut doi fii, pe Nicolae şi pe Vladislav, iar din a doua căsătorie, cu Doamna Clara/Margit, fiica unui nobil secui sau ungur – două fete şi pe Radu Negru. La vârsta potrivită, cele două surori s-au căsătorit, una cu Împăratul Bulgariei, Strašimir, iar cea de-a doua – cu Regele Serbiei, Vucašin. Cea din urmă, a avut doi fii, mai cunoscut fiind Marcu Crăişorul, eroul epic al sârbilor şi bulgarilor şi var primar al lui Mircea cel Mare. 

   Aceste strânse legături de rudenie, de o parte şi de alta a Dunării, le-a permis domnitorilor, munteni sau nu neapărat, să meargă la război împotriva turcilor ce invadaseră o parte a Balcanilor. Aşa a făcut Mircea la Nicopole, dar şi, mai târziu, Iancu de Hunedoara (deşi Ioan Hunyadi era numele lui), care a luptat şi la Kosovopolje („Câmpia Mierlei”), dar a murit la Zemun, lângă Belgrad, după o victorie împotriva turcilor, în teritoriul ce le aparţinea Basarabilor, ca suzerani, asta fără vreo opoziţie din partea sârbilor sau bulgarilor. Cât despre Ioan Hunyadi, anumiţi „istorici” îl prezintă ca având strămoşi... cumani şi mongoli(!) şi ca fiu al unui modest Voicu, deşi era un Basarab, coborâtor din Basarab I. Nu am înţeles cum ar fi fost posibil ca fiul cumanului Voicu să fie văr cu Bogdan al II-lea (tatăl lui Ştefan cel Mare), deci în mod clar Basarab, dar tocmai de-aia trebuie să ne aplecam cu grijă asupra unor perioade din trecut, încercând să eliminăm poveştile şi legendele pseudo-istorice.