Ce nu stim despre Titulescu si Tratatul de la Versailles (1919)

   Aşa cum spuneam, Titulescu a fost o personalitate foarte stranie. Cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, el a insistat ca Tezaurul României să fie trimis la Moscova, ceea ce  dus la pierderea lui definitivă, nu fără concursul regelui Ferdinand, care şi-a luat tezaurul propriu înapoi, abandonând restul în mâinile ruşilor.

   Dar Titulescu ne-a lăsat, ca fost Preşedinte al Ligii Naţiunilor, mărturii excepţionale, care ne-au parvenit prin intermediul lui Richard Franasovici, diplomat, jurist, ministru şi om politic ce a ocupat diverse funcţii în guvernele interbelice. În 1936, Titulescu a fost scos de la guvernare pentru că sănătatea sa era într-o evidentă cădere, ca şi cea a sistemului său nervos. Pentru a putea străluci oratoric, aşa cum o făcea cândva, Titulescu a fost obligat să ia stupefiante, dar şi afrodisiace, pentru sistemul său endocrin, totul fără vreo recomandare medicală. Cheltuielile sale generate de desele deplasări prin Europa deveniseră halucinante şi extrem de costisitoare pentru buget (avea vagon propriu care îi stătea la dispoziţie, ceea ce genera sume importante pe care statul le plătea ţărilor unde staţiona vagonul, închiria la hoteluri de lux, nu doar apartamentul în care stătea, ci şi apartamentul de deasupra, doar pentru a nu fi deranjat etc.). Familia a încercat să-l supravegheze strict, în străinătate, dar el „evada” des şi mergea la Paris, unde ambasador era Franasovici. Ruperea frontului francez de către nemţi, l-a înspăimântat pe Titulescu. El a cerut un permis special lui Franco, pentru a se refugia în Spania. La graniţa franco-spaniolă, unde erau mulţi care doreau să treacă, el a strigat: „Ici Titulescu! Permis special d’entrer en Espagne”. Verificările au stabilit că permisul special pe care îl primise, fusese anulat chiar în ziua eliberării lui. Peste acest şoc, Titulescu n-a mai putut să treacă... Nepotul lui l-a dus la Cannes, unde a şi murit.

   Dar cât a fost Preşedinte al Ligii Naţiunilor, Titulescu a avut acces la documente secrete, referitoare la Primul Război mondial, dar şi la cele care fac parte din arhiva Tratatului de la Versailles, documente pe care i le-a pus la dispoziţie André Tardieu, fost premier al Franţei şi secretar al Conferinţei de Pace de la Paris. Citind dosarele cu procese-verbale, Titulescu a fost îngrozit: pentru a determina România să intre în război alături de ei, ambasadorii Franţei, Marii Britanii, Italiei şi SUA, acreditaţi la Bucureşti, au semnat cu guvernul Brătianu, acorduri pentru care NU aveau împuternicire! Brătianu nu a fost deloc fraier, cerând tot ceea ce a considerat că e în interesul României. Un raport al contelui de St. Aulaire, ambasadorul Franţei în România, menţiona că şi-a luat libertatea de a consimţi la cererile lui Brătianu, pentru că altfel nu l-ar fi putut determina să bage România în război de partea Franţei. El conchidea cinic, că la sfârşitul războiului, obligaţiilor „imposibil” de ţinut, li se va aplica principiul „à l’impossible, nul n’est tenu”, ceea ce îi va deroba pe aliaţi de angajamentele luate.

   La Conferinţa de Pace din 1919, Marile Puteri au împărţit teritoriile, fără vreo hartă şi fără să cunoască minimal repartiţia populaţiei în teritoriile respective. Întâi a venit vorba despre Bucovina şi Clemenceau şi-a întrebat aliaţii dacă are cineva pretenţii. Cum nimeni nu avea, s-a decis că Bucovina revine României. Când la rând a venit Transilvania, Orlando, premierul Italiei a spus că şi Ungaria e îndreptăţită să primească din Transilvania ,o parte mai mare decât România, Lloyd George, premierul Marii Britanii fiind de acord. Clemenceau a intervenit atunci şi a spus: „Brătianu e la Budapesta cu trupele sale şi nu va ieşi de acolo dacă drepturile României nu sunt recunoscute. Este cineva dintre dv. dispus să trimită trupele sale pentru a-l scoate? Franţa, în nici un caz...”. Cum nimeni nu a avut chef să se pună cu românii, Clemenceau a conchis: „Atunci, Transilvania se atribuie României. Vom face dreptate Ungariei mai târziu”.

   I.G. Duca povestea că, în 1919, când românii au trecut Tisa pentru a-l alunga pe bolşevicul Bela Kun, Franţa şi Italia au făcut tot posibilul ca armata noastră să nu ajungă la Budapesta. Ataşaţii lor militari îi căutau disperaţi pe Ferdinand şi pe Brătianu, pentru a le cere să se oprească, dar amândoi s-au dat ocupaţi şi au ordonat diviziei comandate de generalul Lecca să accelereze înaintarea, care s-a făcut pe timp de noapte. Dimineaţă, românii intrau în Budapesta, punând Franţa şi Italia în faţa faptului împlinit.

   Tot în 1939, în iarna ce a urmat ocupării Poloniei, Titulescu îi făcea un lung raport lui Carol al II-lea, arătându-i că tratatele şi graniţele stabilite anterior sunt ca şi nule, recomandându-i regelui să adune toate energiile naţionale, indiferent de coloratura politică, pentru ca astfel să se organizeze o forţă capabilă să facă faţă expansiunii germane. Carol, un filogerman de nuanţă fascistă, a ignorat raportul, iar anul următor, el şi Mihai au avut o întâlnire la Berlin, cu Hitler, care i-a promis că va respecta integritatea teritorială a României. Aşa cum se ştie, Hitler nu şi-a respectat cuvântul; nici de această dată...