Despre Mărăşeşti şi Unire. Exclusiv!

   Suntem un popor iubitor de basme şi povesti nemuritoare, dar, în acelaşi timp, unul iubitor de populisme ieftine, iar astea nu le-au inventat comuniştii români, ci ele au existat şi înainte de apariţia lor. Şi în aceste zile, dar şi în restul anului care e la început, o să tot auzim despre cât de bravi au fost românii, care s-au mobilizat şi au făcut Unirea. Să vedem care ne sunt meritele şi câtă minciună se ascunde în discursurile patriotarde de acum, de ieri sau de mâine...

   Prin Tratatul de la Versailles (Grande Trianon) din 29 iunie 1918, Puterile care au câştigat în Primul Război Mondial, impuneau condiţiile lor, Germaniei şi Austro-Ungariei. Atunci s-a decis că Transilvania va reveni României, având în vedere populaţia dominantă aici. De atunci şi până la 1 decembrie, românii s-au mocăit să facă Unirea, dar în aşa fel încât să pară că e meritul lor.

   Primul Război Mondial a izbucnit în 1914, iar între 1 sept. 1914 şi 27 august 1916, România a făcut parte din Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), declarând război Serbiei. În primăvara lui 1915, Italia părăseşte Tripla Alianţă, ceea ce îl determină pe Ferdinand să facă acelaşi lucru, aşa cum reiese din declaraţia de război trimisă la Viena, în 27 august 1916. Aşadar, pentru români, Primul Război Mondial a durat 4 ani, dar doi într-o tabără şi restul în cealaltă, iar Unirea este rezultatul schimbării la vreme a taberelor. Cum spunea A.L. Easterman, Ferdinand era „un tip calm, superficial şi fără caracter... Nu el, ci Maria conducea regatul” şi „simpatiile ei au determinat apropierea României de Aliaţi, în Primul Război”. (Easterman, 1942, 28-29) Aşadar, Unirea romanilor este datorată Reginei Maria şi romanilor care şi-au dat viaţa în acel război. 

   Pentru ca România să ajungă să fie învingătoare în Primul Război Mondial, trebuie să ne amintim un episod deloc mediatizat, din considerente politicianiste, în bătălia de la Mărăşeşti. Aşa cum mărturiseşte Alexandru Alexandrini, Ion Antonescu a jucat un rol decisiv la Mărăşeşti. Ofiţer foarte dur încă din Şcoala Militară, unde era poreclit "câinele roşu", dar cu o puternică personalitate şi cu o pregătire militară de excepţie, Antonescu s-a impus repede. Cum spunea Alexandrini, era „un factor hotărâtor şi generalii făceau anticamera la el”, deşi era doar căpitan. A făcut parte din Marele Stat Major al armatei, condus pe atunci de generalul Prezan. La Mărăşeşti, după atacul german, armata noastră a ocupat poziţii defensive, iar comandantul Armatei I-a, generalul Cristescu a venit la Iaşi, unde s-a ţinut o şedinţă care i-a avut ca participanţi pe regele Ferdinand, gen. Prezan, Ionel Brătianu, gen. Cristescu şi Antonescu. Generalul Cristescu a spus atunci că „nu putem rezista, dat fiind că armata rusă părăsise frontul”, iar „Ferdinand a început să plângă”. Atunci a intervenit Antonescu şi a spus că „trebuie să rezistăm cu orice preţ”. La sugestia sa, generalul Cristescu a fost înlocuit cu Eremia Grigorescu, Antonescu mergând personal la Mărăşeşti pentru a observa teatrul de război de acolo. Nemţii atacau continuu, chiar dacă o făceau utilizând ultimele resurse. A fost momentul când a intrat în luptă un batalion de rezervă, cel al maiorului Miclescu. Contraatacul hotărât al acestui batalion, a decis soarta bătăliei şi a avut un rol extrem de important în câştigarea războiului de pe teritoriul nostru. Pentru asta, Antonescu a fost decorat de Ferdinand cu Ordinul "Mihai Viteazul".

   Din păcate, Ion Antonescu, de o onoare demnă de alte vremuri, era un antisemit notoriu, din considerente strict personale, complexe legate de o copilărie nu prea fericită. A fost crescut de bunica paternă, din cauza divorţului părinţilor săi. Tatăl său s-a recăsătorit cu o evreică şi a avut cu ea copii. Antonescu nu s-a putut împăca niciodată cu tatăl său şi nici cu ideea că are fraţi evrei, din această cauză refuzând să merga vreodată la mormântul tatălui şi chiar la înmormântarea lui.