De la scriere la alfabet - scurt istoric

Piatra din Rosette (ar. Rashid)

   Deşi evoluţia scrisului a fost descifrată, involuţia temporară a lui rămâne încă de neînţeles. Caldeenii au fost cei care au pus bazele oricărui sistem grafologic din lume, inventând cuneiformele. La început pictografică şi liniară, grafia a evoluat, prin stilizarea pictogramelor iniţiale, în jurul anilor 3200 i.Cr. definitivându-se ca o scriere complexă, cu trei vocale (a, i şi u). Ulterior, alfabetele care au derivat au fost ori exclusiv consonantice (ca şi primul alfabet latin), ori cu vocale relative şi instabile, ceea ce apare cumva bizar.

   Scrierea cuneiformă s-a răspândit întâi în Armenia, Media şi Persia, pentru ca apoi ea să se difuzeze în toate centrele culturale importante ale vremii, impunându-se ca scriere principală în Orientul Mijlociu. Era o scriere silabică, bazată pe combinaţii de consoane şi vocale, practic, fără a putea vorbi despre un alfabet, în sensul actual al cuvântului. Din ea a derivat întâi scrierea aramaică, aceasta marcând un nou şi important pas în evoluţia scrierii. Din aramaică a apărut alfabetul ebraic şi scrierea nabateeană sau ebraică rotundă (cursivă), prima scriere standardizată şi cunoscută sub numele de alfabet arab, dar şi alte scrieri, cea mai importantă fiind siriaca. Din siriacă, o nouă evoluţie a dat naştere alfabetului mongol, alte evoluţii fiind înregistrate în Africa de Nord.

   Se ştie că egiptenii aveau o scriere hieroglifică, picturală şi foarte mulţi îşi imaginează că vechii egipteni aşa scriau în viaţa de toate zilele, dar nu e deloc adevărat. Scrierea hieroglifică era exclusiv de cult, în piramide şi alte monumente funerare şi în tot ceea ce ţinea de religiile lor. Pentru uz „laic”, egiptenii au folosit, în funcţie de epocă, scrierea hieratică sau cea demotică. Hieratica era şi ea, ca şi caldeeana primară, rezultatul simplificării hieroglifelor şi transformarea lor în litere. Mai târziu, demotica a fost o grafie sintetică a hieraticii, foarte apropiată de ebraica liniară. După ce demotica s-a impus, hieratica a „decăzut”, devenind ea scriere religioasă şi înlocuind hieroglifele. Din demotică şi unul dintre alfabetele greceşti, s-a născut apoi scrierea coptă.

   Sistemul grafologic silabic a migrat şi în Marea Mediterană, constituind scrierea cipriotă, multă vreme rămasă nedescifrată şi care a fost tradusă doar după descoperirea unei stele bilingve, feniciană şi cipriotă. Aşa ne-am putut da seama că scrierea avea circa 60 de semne, dintre care 5 vocale şi 12 consoane, cea mai mare parte a lor putând  lua forme diferite, în funcţie de vocala care era asociată consoanei, formând astfel guturale grafice, dentale grafice, labiale grafice etc. Această scriere a constituit punctul de plecare al alfabetelor greceşti, inclusiv eoliana, arcadiana etc., deşi unele litere greceşti au venit nemodificate direct din ugaritică (de exemplu „lambda”, care a conservat chiar si numele). Rămânând  în bazinul mediteraneean, aş aminti şi alfabetul din Insulele Canare, o scriere târzie, mult ulterioară celei cipriote, nascută ca variantă a berberei occidentale, alături de cele din Algeria şi Maroc, considerată de specialişti ca primitivă, în comparaţie cu berbera orientală, influenţată de feniciana sidoniană.

   În sec. XV-XIII î.Cr. apare primul alfabet propriu-zis, majoritar consonantic, cu 30 de semne şi care stabileşte pentru prima dată ordinea literelor – alfabetul de la Ugarit. El a fost cel care a stat la baza formării alfabetului latin, a alfabetului etrusc, a alfabetelor greceşti şi, posibil, a alfabetului tifinagh, al berberilor. Ca urmare, în sec. V î.Cr. ia naştere în Sardinia, alfabetul latin. La început consonantic şi având doar 21 de litere ce se terminau la X, el s-a format din sinteza alfabetelor greceşti cu alfabetul libico-punic, cel din urmă, la rândul lui, o variantă de scriere feniciană influenţată de grafia berberă.

   Alfabetele greceşti au suferit o dublă evoluţie: una determinată de epoca din care făceau ele parte şi a doua, de cetatea unde se năştea fiecare alfabet, ştiut fiind că spartanii, bunăoară, nu aveau acelaşi alfabet ca atenienii, chiar dacă ele semănau destul de bine.

   În ceea ce priveşte alfabetul berber, cercetătorii încă nu s-au pus de acord. Este un alfabet care la început avea 3 vocale grafice, pentru ca apoi să mai primească două. Unii istorici susţin că are  vechime de cca. 3000 de ani, vârsta presupusă a primei inscripţii (MZR, de la care se formează familia de cuvinte „amazigh”, unde „gh” este un „r” gutural, ca „rr” în spaniolă). Cele mai multe indicii ne conduc la ideea că este şi el un derivat al ugariticei grafice, puternic influenţată de demotică şi cu unele reminiscenţe ale picturalului grafiei primare, autohtonă sau nu.