Leon Africanul

   In anul 711, Tarek îi aduce pe mauri în Spania, urmat îndeaproape de arabi. Între cele două popoare cuceritoare existau atât rivalităţi, cât şi diferenţe antropologice, dar, având aceeaşi religie, iniţial, arabii au fost nevoiţi să le recunoască maurilor întâietatea. Abia în anul 756, arabii preiau controlul şi pun bazele, la Cordoba, a ceea ce mai târziu, după 900, va deveni efemerul Califat de Cordoba. Regiunea a fost numită de arabi „al Andalous”, posibil amintind astfel de fosta ocupaţie vandala, dar şi alte interpretări pot fi posibile.

   Despre excepţionala contribuţie a maurilor şi arabilor la devenirea arhitecturii iberice, se ştie şi nu voi insista. Ce au adus ei, dar se ştie mai puţin? Întâi de toate, conceptul de şcoală alături de moschee, exemplu urmat apoi şi de creştini, care au început să construiască şcolile lângă biserici. Apoi, la Cordoba îşi are originea... masa, în înţelesul de azi al cuvântului, dar şi paharul. Meritul îi aparţine unui învăţat persan, adus de arabi la Cordoba, unde el inventează, în jurul anului 800, cele două obiecte, azi atât de comune. Cu toţii am auzit de „El Cid Campeador”, eroul romantic de mai târziu al lui Pierre Corneille, dar ceea ce se ştie mai puţin (pe vremuri, nici profesorii mei nu ştiau) este ca numele Cidului vine tot din arabă. Traducerea sa ar fi „domnul”, fără să fim siguri că numele era asociat lui don Rodrigo Diaz de Vivar, cum se spune acum sau că eroul legendar era chiar Isus, pe care creştinii îl doreau pentru a-i scăpa de păgâni. „Cid” se pronunţa în „spaniolă”, la fel ca şi prescurtarea din araba a lui „sidi” (domnul) şi anume „si”.

   Cucerirea maură a Spaniei nu a durat multă vreme, creştinii începând aproape imediat, lupta de recuperare a teritoriilor ce le aparţinuseră. Aşa a început Reconquista, Recucerirea, care s-a încheiat în 1492... Totuşi, Regii Catolici nu au putut înlocui uriaşa civilizaţie adusă de mauri în peninsulă, aşa că au fost nevoiţi să adopte multe dintre cele pe care păgânii le aduseseră acolo. Dar de aici, totul se desprinde şi evoluţia ulterioară apuca pe două căi distincte, amândouă generate de edictul lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia, de creştinare a tuturor „necredincioşilor”. Aici nu intrau doar arabii sau maurii, ci şi evreii şi ţiganii.

   Unul dintre drumurile urmate de civilizaţia excepţională născută în Peninsula Iberică şi cu precădere în Cordoba şi Andalucia, este cel spre Africa de Nord, adică Maroc, Alger şi Tunis. Musulmani şi evrei, împreună, au migrat pentru a nu renunţa la religia lor. Printre „andaluzi”, aşa cum au fost ei numiţi până târziu, chiar şi în arhitectură, s-a numărat şi Hassan al-Wazzan al-Fasi, mai cunoscut sub numele de Leon Africanul. Un erudit, Hassan a plecat din Andalucia spre Maroc, împreună cu părinţii. Şi-a desăvârşit educaţia la Alger, unul dintre marile centre culturale ale Evului Mediu şi a devenit ambasador al bey-ului de la Alger, pe lângă sultanul turcilor. Soarta a făcut să cadă prizonier, în timp ce se îndrepta spre Alger sau Tunis, în mâinile piraţilor creştini, cel mai probabil italieni. Ei l-au dus Papei Leon al X-lea, ca sclav. Papa, impresionat de statura intelectuală a lui Hassan, i-a promis eliberarea, cu condiţia să se creştineze, ceea ce el a acceptat. Botezat cu numele de Johannes Leo Africanus de Medicis sau Leon Africanul, Hassan a rămas alături de Papă până la moartea acestuia, scriind o lucrare de o excepţională importanţă, „Cosmographia de Africa”, în care descria în detaliu Africa de Nord.

   După moartea Papei Leon, „pupilul” său întru credinţă a plecat de la Roma, pentru a se stabili, se pare, la Tunis şi, cel mai probabil, revenind la islam. Leon Africanul a lăsat şi primele sale impresii referitoare la Roma: a găsit acolo un oraş mizer, înapoiat şi vetust, departe de strălucirea pe care lumea arabo-musulmană o imprimase Algerului sau Tunisului. Nu înţelegea de ce se vorbeşte atât de mult şi la superlativ, despre Roma, oraşul fiind complet decăzut, pe alocuri ruinat şi într-o stare deplorabilă.