Adevărata onomastică românească

   O celebră zicere medievală, „Io Mircea, mare voievod...” ne aminteşte de acel „IO”, atât de greşit tradus prin „eu”... „Io” este prescurtarea, după model bizantin, a lui „Ioan”, nume pe care o parte dintre Basarabi şi l-au luat, odată ce au devenit domnitori. Fireşte că ăsta nu era un secret pentru istoricii români, dar, din motive necunoscute, au preferat dubiul. În documentele vremii nu există doar „Io Mircia”, ci şi „Ioan Mircia”, dar şi „Ioan Vladislav” (Vlad Ţepeş) şi chiar „Io Ştefan, domn a toată Ţara Moldovei”. Modelul bizantin consta în ataşarea numelui de Ioan, tocmai pentru că Sf. Ioan era patronul nostru spiritual. Comuniunea religioasă cu Bizanţul a facilitat copierea modelului, până la identitate, poate şi pentru că, atât Muntenia (numită şi „Bessarabia”, chiar de către români), cât şi Moldova (numită iniţial în documente „Bogdania”) ţineau de Patriarhia de la Constantinopol. Aşadar, timp de secole, românii l-au avut ca patron spiritual pe Sf. Ioan, nu pe Sf. Andrei, aşa cum a schimbat BOR, inventând tot felul de poveşti de cult, care nu au nici o legătură cu tradiţia noastră religioasă. 

   Revenind la numele purtate de cele două ţări române, remarcăm o diferenţă esenţială: dacă în Moldova au fost mereu voievozi, în Muntenia, domnitorii s-au intitulat mereu „mare voievod”, arătând astfel locul de origine al Basarabilor. Indiferent unde au domnit ei, în Moldova, Muntenia, Transilvania sau Ungaria (Matei Corvin), totdeauna, marele voievod a fost muntean, fără nici o excepţie. Să remarcăm că, dacă în documentele străine, Moldova a fost numită la început „Bogdania”, moldovenii nu au numit-o niciodată aşa. Odată cu Ştefan cel Mare şi cu deviza sa, „Crucea, Steagul, Moldova”, numele Moldovei s-a generalizat, chiar dacă ungurii sau polonii îl pronunţau uneori alterat. Ştefan a pus bazele naţionalismului românesc, deviza sa rămânând valabilă şi azi. Aşa cum spuneam cândva, numele provinciei istorice este unul de origine germană, dar istoricii noştri nu au insistat deloc asupra acestui aspect, ce nu „cadra” cu „latinitatea” noastră. După ei, sfertodocţii dacopaţi vin să ameţească oamenii de cap, în loc să încerce să rezolve „enigma” termenilor germani sau a originii tezaurului de la Pietroasele, care doar germanic nu e. 

   Cu părţile sale bune, dar şi cu acelea mai puţin bune, Ştefan cel Mare rămâne un stâlp al creştinismului răsăritean, care n-a permis nimănui să calce Moldova în picioare. Numit maliţios „atlet al creştinătăţii” de către Papă (se pare, după ce Ştefan a fost învins vremelnic de polonezii catolici), el a contribuit esenţial la stăvilirea Islamului în Europa şi la dezvoltarea spiritului Renaşterii. Rămâne ca un adevăr de necontestat, că fără un Ştefan, Mircea sau Matei Corvin, Europa ar fi arătat altfel astăzi. Pentru noi, ceea ce contează e că Mircea a întins graniţele românilor, mult peste ceea ce am putut păstra până azi, iar Ştefan a impus forţa şi puterea datoriei, atât în faţa duşmanului musulman, cât şi în faţa aroganţei maghiare sau polone. Matei Corvin, la rândul său, a pus la punct o excepţională bibliotecă (cea mai importantă din Ungaria) şi a organizat regatul Ungariei, în aşa fel încât şi ungurii spun că a fost unul dintre cei mai mari şi mai luminaţi regi ai Ungariei, dacă nu cel mai mare.