De ce Ungaria nu poate avea pretenţii teritoriale

   Vă propun o incursiune scurtă în istoria pe care, că am vrut sau nu, am „împărţit-o” cu Ungaria, ca să vedem de ce ea nu poate emite azi sau în viitor, nici un fel de pretenţie teritorială şi de ce „Trianon 100” este o intoxicare moscovită.

   Propriu-zis, Ungaria nu a avut niciodată Ardealul în posesie. După 1526, adică după bătălia de la Mohacs, Ungaria a fost împărţită în două: jumătatea sudică a fost luată de turcii învingători, iar cealaltă jumătate a fost integrată în Imperiul Habsburgic. Exact în acelaşi timp, Soliman Magnificul, dar şi Casa de Habsburg au respectat autonomia Transilvaniei. Când această autonomie a fost desfiinţată de ocupantul austriac, ungurii (nu Ungaria, ca ea nu mai exista), ca popor de rangul doi în Imperiul Austro-Uunguri, s-au trezit că administrează pentru austrieci un principat al românilor, dar asta nu le-a dat niciodată vreun drept de proprietate. Dar să o luăm cu începuturile...

   Popor turcic, ungurii au venit în Europa la vreo 400 de ani după dispariţia hunilor, la rândul lor – popor mongol, deci fără nici o legătură cu ungurii. S-au aşezat în Câmpia Panonică, mai târziu constituind Buda şi Pesta. După anul 1000, ei s-au creştinat, iniţial în ritul ortodox, mai târziu trecând la catolicism. Celebra coroana a Sf. Ştefan (Gyula, de fapt) era primită de acesta de la Împăratul Bizanţului, ulterior ea fiind modificată, pentru a părea occidentală. Roma şi civilizaţia ei au început a lăsa urme şi în Câmpia Panonică, dar ele nu au modificat aroganta unui popor destul de slab, altfel. Astfel, după stingerea dinastiei arpadiene, Ungaria nu a mai avut decât regi străini. Seria lor a fost deschisă de Otto de Bavaria, numit Bela al V-lea, care nici nu a apucat să domnească, pentru că Ladislau Apor, voievodul secuilor, nu a fost de acord ca Otto să devină rege, motiv pentru care l-a şi arestat imediat.

   În locul lui, pe tronul de la Buda a venit Carol-Robert de Anjou, care a poftit la Valahia lui Alexandru Basarab, aşadar a venit în fruntea unei importante armate să emită pretenţii. Basarab i-a trimis chiar o solie, pe când arogantul rege intra în Valahia, spunându-i că dacă pleacă de îndată, îi promite că va scăpa cu viaţă. Regele Ungariei a murit de râs şi a venit cu armata sa până aproape de Curtea de Argeş, unde s-a dat bătălia dintre români şi unguri şi pierdută de aceştia din urmă destul de sever. După ce s-a semnat pacea, Carol-Robert acceptând toate condiţiile lui Alexandru, domnul muntean i-a dat o călăuză care să conducă spre casă armata înfrântă şi dezarmată. Astfel ajungem la episodul Posada...

   Chiar şi mai târziu, în Transilvania, tot Basarabii au făcut legea. Se ştie că Iancu de Hunyadi a fost guvernator al Transilvaniei, iar fiul său, Matei, chiar rege al Ungariei. Apoi a venit căderea Belgradului în mâinile turcilor, care astfel au avut drumul deschis către inima Europei (de Radu de la Afumaţi nu reuşise să treacă în cele 20 de lupte pe care Soliman Magnificul le dăduse cu valahii). Bătălia de la Mohacs a pus punct final regatului Ungariei, jumătate devenind paşalâc, iar cealaltă jumătate fiind înglobată în Imperiul Habsburgic.

   Până la acel moment, Ungaria era o ţară cu o populaţie foarte diferită, ca origini: întâi au fost secuii, popor italic şi fără legătură de sânge cu ungurii, cei care au sosit mai apoi în Câmpia Panonică, după care au urmat cumanii, cei care îi asimilaseră pe pecenegi, ambele fiind tot popoare turcice, ca şi ungurii. La urmă au sosit ţiganii, populaţii nord-africane cu origini diverse. Astfel s-a născut un nou popor, cu mai multe origini, ca un copil cu patru mame – poporul maghiar. Dacă nu era politica imperială, poate că azi ar fi avut fiecare popor o identitate proprie, dar edictele Mariei Tereza şi ale lui Franz Josef  i-au obligat pe toţi supuşii să adopte una dintre limbile vorbite în Imperiu. Aşa au ajuns unii ţigani să vorbească săseşte, devenind... „nemţi” sau alţii – „unguri”. Secuii şi românii şi-au păstrat identitatea naţională mult timp (românii – până azi), chiar dacă primii au adoptat limba maghiară.

   Când Imperiul s-a destrămat din cauze interne, Ungaria a devenit stat independent în noiembrie 1918. Noua situaţie nu putea scăpa bolşevicilor ruşi... La Budapesta se refugiase un evreu maghiarizat din România, unde delapidase o sumă importantă şi el a fost „vârful de lance” sovietic din Ungaria. Numit la naştere Cohen, dar cu numele modificat, Bela Kun a condus revoluţia bolşevică din Ungaria şi a fost primul care a emis ideea unei „Ungarii mari”, cu pretenţii teritoriale transilvane, dar şi cehoslovace. Fără a intra în detalii, armata română mobilizează 4 divizii de infanterie şi vânători de munte şi declanşează o ofensivă generală. După doar 10 zile, armata lui Bela Kun se predă, Budapesta e ocupată, iar bolşevicul se refugiază iniţial în Austria, pentru ca după un an să ajungă la Moscova. Devine membru marcant al Komintern, până la eşecul bolşevic din Germania, din 1921, când Lenin decide că Bela Kun trebuie internat în lagăr, lucru care devine realitate abia în 1937. Un an mai târziu, Bela Kun este executat. Lenin a murit, la fel şi Stalin şi Bela Kun, dar fantoma Trianonului lansată de Lenin prin gura lui Kun, iată, încă „trăieşte”, cu ajutorul aceleiaşi Moscove.