"Bulgaria cealaltă" şi Făgăraşul

   Mircea cel Mare spunea în hrisoavele vremii „Io Mircea voievod, domn a toată Ţara Ungro-Vlahiei”. Numele de atunci dat Munteniei a dat naştere la speculaţii şi chiar unii „istorici” de azi susţin că „Ungro” apare ca urmare a subordonării lui Mircea, faţă de regele Ungariei, cum spun unii sau, după alţii – că el sau înaintaşii săi au primit de la regele Ungariei „ducatul Amlaşului şi al Fogoraşului” şi din această cauză apare particula în cauză. Complet neadevărat! „Ducatele” Amlaşului şi Făgăraşului nu au fost primite nici de Mircea şi nici de înaintaşii săi, ci... au fost cucerite de la unguri, cu arma în mână.

   Încă de la 1170-1180, ducatele au trecut de la Ungaria, în posesia Basarabilor, ca urmare a alianţei lor cu bizantinii, împreună cu care au atacat Ungaria. Bizantinii au asigurat flancurile, cel sudic şi cel nordic, iar Basarabii au pătruns prin centru, prin Făgăraş, e drept, cu concursul secuilor. Odată cucerit Făgăraşul, Basarabii şi-au construit un centru de comandă – cetatea Poenari de azi, anterior numită Făgăraş şi de unde coordonau şi Ţara Românească, dar şi Brasovul, aşa cum apare şi în documentele vremii.

   Un act de la 1231, pomeneşte despre satul Turnu Roşu care nu făcea parte din jurisdicţia Făgăraşului, dar care s-a supus prin forţă „numai de când au venit bulgarii în Ţara Românilor”. Evident, numele de „bulgari” este unul corupt, prin care cronicarul încerca să-i deosebească pe românii veniţi, de cei pământeni şi dându-le un nume ce se va mai întâlni şi mai târziu în documente. Chiar bizantinul Leon Gramaticul pomeneşte despre transportarea unor compatrioţi în „Bulgaria de peste Istru”. „Carta Catalana” de la 1375, evoca Muntenia sub numele de „Burgaria”, pe când ţara de la sudul Dunării o numeşte corect, Bulgaria. Până în vremuri recente, braşovenii şi, cu precădere ungurii, au numit regiunea oraşului Braşov, unde Neagoe Basarab a făcut o biserică – „Bolgarszek” sau „Scaunul Bulgarilor”, ulterior numit, ca şi azi... „Şchei”, adică numele pe care noi îl dădeam în cronici... bulgarilor.

   La 1595, un sas, Reichersdorfer, spune despre suburbiile Braşovului: „unum incolunt Bulgari, alterum Hungari, Saxones agricolae tertium”, pentru ca după câteva rânduri să se corecteze şi să pună corect, în loc de „bulgari” – „Valachi”. Un alt sas, Eder, contemporan cu primul, spune: „Pe malurile Oltului zace o cetate căreia locuitorii cei vechi îi puseseră numele de Făgăraş... unde locuiesc împrejur, dedaţi plugăriei, nenumăraţi Triballi supuşi legilor dictate din acel castel”. Sub epitetul de Triballi, sinonim cu Bulgarii, sunt înţeleşi Românii de lângă Făgăraş, precum tot Bulgari se numesc Românii de la Braşov. Desigur, ducatele în cauză nu au rămas continuu în posesia Basarabilor, ci ele au fost pasate, când luate de Basarabi de la unguri, când invers, vreme de câteva secole, până când elementul românesc a precumpănit, atât ca populaţie, cât şi ca exerciţiu al autorităţii. În această dispută seculară, secuii au fost mereu alături de români, împreună reuşind să-şi impună punctul de vedere, chiar şi în faţa regelui Ungariei. De aici, dar şi din alte surse, s-ar putea desprinde măcar o întrebare, dacă o concluzie ar fi prea mult: cât de bulgărească şi cât de românească e... Bulgaria?