Petru, Pavel si nasterea Bisericii Crestine

   Acum două milenii, lua naştere o nouă religie, creştinismul, prin Învierea şi Înălţarea la Cer a lui Isus Cristos. Adepţii credinţei în Înviere s-au constituit într-o comunitate din ce în ce mai mare, avându-i în frunte pe Apostolii lui Isus. Dintre ei, Petru se detaşă, ca fiind cel mai credincios ucenic al lui Cristos. Nu mult după Înălţare, un învăţat evreu, Saul, mergea pe drumul Damascului. La un moment dat, lui Saul, care îl condamnase la moarte pe primul martir al creştinătăţii, Ştefan, i s-a arătat Isus, în spirit, fireşte. „Saul, Saul, de ce mă prigoneşti?”, Isus făcând aluzie la condamnarea lui Ştefan. A fost momentul în care judecătorul Saul a devenit Pavel/Paul, Apostolul Neamurilor (adică Apostolul altor neamuri decât evreii). Credinţa lui Pavel a fost atât de puternică, încât foarte repede el a devenit o autoritate în comunitatea de creştini. Faptul nu a rămas fără ecou... Creştinii nu se decideau ce să facă: să ţină în continuare ritualurile iudaice sau să se separe complet de ele? Ca urmare, a fost convocat primul conciliu al Bisericii creştine primare, la Roma, în 43 sau 45 d.Cr. La acest conciliu, patriarh al Bisericii a fost Iacob/Iacov, varul Domnului (sau, cum apare la noi, „ruda Domnului”, deşi se ştie că era văr primar al lui Isus). Pornind de la acest fapt incontestabil, rămâne de neînţeles de ce catolicii se reclamă de la Sf. Petru şi nu de la Iacob. La conciliu, cele două tabere, iudaizanţii şi anti-iudaizanţii s-au confruntat. Popularitatea lui Petru şi elocinţa deosebită a lui Pavel, îngemănate, au făcut ca noua Biserică să se separe complet de iudaism, anti-iudaizanţii „câştigând” partida ce a stat la fundamentarea în mod real a noii religii de sine-stătătoare. De la acest moment, se desprind doua curente: unul creştin, foarte bine cunoscut, prin ortodoxie şi catolicism şi aşa numiţii „evrei creştini” sau „evrei mesianici”, care Îl recunosc pe Isus ca Mesia, au templu şi Sabat, dar respectă Scripturile şi cred în Mântuire. Probabil de la evreii mesianici s-au inspirat Calvin şi Luther, când au fundamentat protestul lor, dând naştere bisericilor protestante; dar asta e o presupunere personală.

   Evident că habotnicii mă vor condamna, dar eu nu intenţionez deloc să aduc atingere religiei sau credinţei. Cred în Învierea Mântuitorului nostru mai presus de orice pe lume, dar asta e una, iar ceea ce vreau să spun e alta. Cred că Biserica Creştină (includ aici Biserica, aşa cum a statuat-o, doctrinar, Sf. Augustin) are o problemă ce se cere rezolvată. Precizez că nu mă refer la Biserica Ortodoxă Romana, care nu exista decât formal... Isus Cristos (nu Iisus Hristos, cum încearcă bolşevicii să ne imprime în subconştient) şi-a dat viaţa pământească pentru a izbăvi Lumea de păcate, iar noi nu am învăţat mare lucru din asta. Aş aminti întâi Minunea lui Dumnezeu care se petrece în fiecare an, de Pastele ortodox - Învierea Domnului. Apoi aş vrea să-mi pun întrebări, pentru că sintagma „crede şi nu cerceta” are un alt înţeles decât cel general închipuit. Ca urmare, o să mă refer la Isus şi la câteva episoade ce sunt absolut controversate, din existenţa Lui pământească. Este general ştiut şi acceptat, că Isus a fost rabin, lucru confirmat de apelativul discipolilor, „Rabbi” - "Învăţătorule". Da, dar rabin putea deveni doar dacă era căsătorit, iar Noul Testament stabilit ulterior de către oameni, nu vorbeşte deloc despre asta, cel puţin nu în partea sa considerată canonică. Chiar şi Evangheliile canonice, apocrife şi ele, în fapt, spun că Isus a avut autoritatea de a-i alunga pe zarafi din Templu, autoritate conferită de rabinatul său. Da, dar Evangheliile nu spun cu cine a fost el căsătorit, nici măcar că a fost...

   Lăsând la o parte orice speculaţie, revedem scena răstignirii lui Isus şi le vedem pe Maica Domnului şi pe Maria din Magdala, la picioarele Crucii. Evangheliile nu spun cum de a fost lăsată Maria Magdalena să acceadă la locul supliciului, fără ca ea să aibă dreptul de a fi acolo. Să mă ierte Dumnezeu, dar evangheliile DUPĂ Ioan, Matei, Luca etc. îmi par misogine. Maria din Magdala este prezentată aşa cum nu cred că Isus ar fi vrut şi, mai ales, într-o manieră care pare departe de adevăr. Secole la rând, cruciaţii au căutat Crucea pe care s-a săvârşit Isus, dar nimeni nu a găsit nimic concret. Spunea cineva, că dacă am strânge bucăţelele din Cruce risipite pe mapamond, am avea o pădure de cruci. La asta ne-a dus fanatismul ireverenţios faţă de Dumnezeu Tatăl şi Fiul...

   Apoi relatarea cu ţintuirea lui Isus în piroane. Toţi creştinii au căutat cuiele care l-au fixat pe Isus pe Crucea supliciului, unii au şi arătat că au un piron, băgat, culmea! în lancea care I-a străpuns inima, dar artefactul de la Kunstmuseum nu este decât o producţie a imaginaţiei unora, realitatea arătând că e doar o compoziţie pseudo-religioasă. De ce ar fi fost Isus fixat în piroane, atât timp cât Spartacus, bunăoară, înaintea lui, nu a avut parte de piroane şi nici Sf. Petru, când a fost executat nu a fost ţintuit cu piroane?! Cumva, creştinătatea a căutat fantasme, bune pentru ignoranţi, în loc să se ocupe de slăvirea Lui prin Adevăr? Să-L iubim pe Isus, să-L slăvim şi să-I mărturisim Învierea, când învie El, pentru noi.