Adevărata origine a ţiganilor (III)

   Am avut curiozitatea să citesc o... „lucrare” intitulată pompos „Istoria ţiganilor”, scrisă de un anume Petcuţ, un ţigan absolvent de istorie, cum singur se recomandă. Lucrarea are 27 de pagini şi încearcă să argumenteze că ţiganii sunt romi, nu ţigani pentru că... în limba „romani” nu există cuvântul „ţigan” (aş zice eu „şi multe alte cuvinte”), dar asta nu poate fi un argument. Fireşte, o lucrare atât de „vastă” ar putea măcar să creioneze mănunchiul de fapte care îi conduc pe emitenţi la concluzia că originile ţiganilor se află în India. N-am văzut aşa ceva, dar să le luăm pe rând...

   Unul dintre argumentele utilizate de Petcuţ, dar şi de lucrarea care a văzut lumina tiparului sub oblăduirea Fundaţiei Söros este că prima „atestare” a ţiganilor ar fi fost undeva în India, unde un rege local a invitat la curte o populaţie foarte talentată la muzică. Aşa, şi? Doar ţiganii au talent la aşa ceva în toată India şi Persia, amadouă imperiile  fiind conglomerate de populaţii? Scrie acolo că erau romi sau ţigani? Fireşte că nu, iar toată această argumentaţie e doar o speculaţie neinspirată. Pentru a susţine că originea ţiganilor este în îndepărtata Indie, ar trebui ca măcar acolo să existe nişte dovezi incontestabile; doar n-au plecat toţi... Am înţeles că pe tot drumul până în Europa n-au lăsat nici măcar o urmă, dar în locul de „origine” ceva urme trebuie să găseşti dacă vrei să baţi în cuie teoria.

   Istoria foloseşte în mod obişnuit două mari categorii de surse: cele scrise şi concluziile săpăturilor arheologice. În ceea ce-i priveşte pe ţigani, arheologia este neputincioasă sau nu are ce descoperi nici în India şi nici pe traseul ipotetic spre Europa. Cât priveşte sursele documentare, lucrările acceptate citează nişte năzdravanii de documente, unele în care au găsit cuvinte ce par a desemna populaţiile de ţigani, dar refuză cu încăpăţânare să citeze sau să verifice cărţi şi documente aflate în Biblioteca Academiei Regale a Spaniei sau în Biblioteca Naţională a Franţei. Fireşte, izvoarele documentare aflate acolo le-ar da peste cap teoria conform căreia ţiganii au apărut în Europa după anul 1350, pentru că ei erau deja o problemă pentru peninsula Iberică de 150 de ani. Îmi pare neserios să ne imaginăm că vin din India, crează animozităţi în Spania anilor 1100-1200, deci în vestul Europei, pentru că abia apoi ei să se întoarcă în Est, în Valahia (1387), unde aveau o densitate insignifiantă.

   Aceasta cronologie arată că există o altă logică a migraţiei sau cel puţin un alt izvor al nomadismului decât cel acceptat azi. Un alt element ignorat este culoarea pielii. Oricât ar fi de dominantă în rândul populaţiilor de ţigani culoarea smeadă şi chiar melano a pielii, să spunem că există şi ţigani cu ochi albaştri şi piele albă şi chiar unii blonzi. Aceasta eterogenie ar putea părea întâmplătoare sau rezultată din combinările ţiganilor cu populaţii nordice, dar nu e deloc aşa; fireşte că au existat şi căsătorii accidentale între ţigani şi femei ce făceau parte din popoarele care îi găzduiau pe ţigani, dar aceste cazuri sunt insignifiante ca număr pentru a putea motiva existenţa a mii de ţigani cu pielea albă şi ochi albaştri. Aceeaşi situaţie o regăsim la berberii nord-africani, ei înşişi purtători ai caracteristicilor mai sus-amintite. Sunt berberi cu piele albă şi ochi albaştri, cu piele smeadă şi ochi căprui, dar şi cu piele neagră sau melano.